„Cronica barbară” este cel de-al doilea roman de ficțiune istorică semnat de Ana-Maria Negrilă, ale cărui evenimente se petrec în același univers ca și cele din „Cele patru oglinzi ale adevărului”, univers continuat prin prezența personajului Stefano Moro, protagonistul romanului anterior. De data aceasta urmărim un alt personaj, pe nume fie Hamid, fie Ymar, în funcție de conștiința care se află la cârma aceluiași trup la un moment dat, prin însemnările acestuia în jurnalul adresat chiar lui Stefano.
Evenimentele sunt relatate sub formă de jurnal cu doi autori, dar scris de aceeași mână. Povestea lui Hamid începe undeva în Normandia anului 1426, însă noi îl întâlnim abia în Egiptul anului 1433, unde a ajuns fiindcă a fost răpit de pe tărâmul lui și vândut ca rob într-o țară musulmană. Acolo trece prin mâinile multor stăpâni care, după ce îl cumpără, își dau seama că Hamid suferă de o afecțiune suspectă și se grăbesc să îl vândă mai departe pentru a-și recupera măcar o parte din investiție: este posedat de un djinn pe nume Ymar care preia controlul și face prăpăd în jurul lui de fiecare dată când Hamid este exploatat, prigonit sau de-a dreptul bătut.
Nu știm și nici nu vom afla dacă Ymar este cu adevărat djinn sau dacă natura lui este mai mult o creație a psihicului lui Hamid – o dedublare a spiritului – însă aflăm din propriile-i spuse că își dorește și speră să fie un djinn care l-a posedat pe Hamid, pentru că orice altă explicație ar însemna că nu este real, ci doar o plăsmuire a minții abuzate a unui rob, cu rolul unui mecanism de apărare. La un moment dat insinuează destul de vădit că ar înțelege că nu este real, însă mai degrabă alege să creadă că spiritul lui a avut o existență de sine stătătoare înainte de a locui în trupul lui Hamid.
(Avem parte foarte vag pe parcursul cărții de această criză de identitate a lui Ymar. Cum anume pot dovedi că exist? Ce înseamnă realitate? Conștiința nu este suficientă pentru existență? Dacă lucruri abstracte precum rațiunea, conștiința, conștiența de sine, sufletul sunt adevărate, de ce nu ar fi și Ymar la fel de adevărat, fie el și parte și plăsmuire a aceleiași minți? Acestea sunt întrebări care mi-ar fi plăcut să fie explorate mult mai extins în cuprinsul cărții, cu atât mai mult cu cât subiectul este unul care fascinează și încurcă deopotrivă de mii de ani. Mi-ar fi plăcut ca acesta să fie pretextul autoarei de a ne prezenta ceea ce crede ea însăși cu privire la aceste subiecte, ar fi fost cu siguranță o incursiune interesantă în mintea sa.)
Povestea unui alter-ego mai puternic și mai furios s-a spus de multe ori în literatură, în filosofie și în universul Marvel, însă autoarea îl poartă pe Hamid prin multe locuri noi și prin mâinile multor oameni – stăpâni, prieteni și dușmani – pe parcursul celor 20 de ani ai lui, până în 1445, când ne părăsește, deși povestea lui nu se încheie. Ajunge în Cairo ca sclav, în Alexandria și Veneția ca om liber, iar la Constantinopol și în Țara Românească tot ca sclav (mulțumită caracterului rebel și autodistructiv al lui Ymar).
Pe tot parcursul aventurilor lui avem parte de experiența ambelor personalități. Pe măsură ce Hamid se maturizează de la un copil molatic, care îndură orice și face tot ce i se spune de teamă să nu îi fie și mai rău, la un adolescent care învață să vadă binele în jurul lui și să se apropie de el, Ymar evoluează dintr-o entitate menită să apere și să conserve într-un spirit autodistructiv, care nu ascultă de cel care se presupune că l-a creat ca să îl apere și intră în vârtejul unor acțiuni care îl readuc în starea de robie din care același Ymar s-a străduit să iasă.
Întrepătrunderea destinului lui Hamid/Ymar cu cel al lui Stefano Moro are loc tot datorită naturii lui duble, care însă are o altă sursă din punctul de vedere al lui Stefano – o sursă care îl intrigă, îl sperie și care are legătură cu evenimentele din „Cele patru oglinzi”.
Îl reîntâlnim și pe medicul Ruggiero Moro, un personaj asemănat de multe ori cu un spirit al morții și pe care eu îl asociez ca estetică cu Saruman. Este un personaj enigmatic până la final, care pare implicat în multe intrigi politice, comploturi și asasinate, care nu au fost dezvoltate aproape deloc, făcându-se doar foarte multe aluzii care au părut menite să trezească interesul în citirea unor viitoare romane scrise în acest univers, atunci când vom reveni la povestea lui Ștefan de unde am rămas în „Cele patru oglinzi”.
Povestea este o călătorie nu doar prin mai multe locuri, ci prin mai multe civilizații, toate văzute pentru prima oară prin ochii dubli ai protagonistului, care nu a fost niciodată până la acel moment conștient de existența lor. Amintirile lui din prima parte a copilăriei au dispărut aproape în totalitate. Până la final suntem martori ai unei înțelegeri, ai unui echilibru între părțile sufletului lui Hamid, chiar dacă nu ni se prezintă o soluție definitivă.
Ca să fiu sinceră, „Cele patru oglinzi” depășește „Cronica barbară”. Forma de jurnal nu face un serviciu poveștii; deși are sens ca explorare a relației Hamid – Ymar, consecința este o scriere descriptivă, narativă, în care informația pare că se transmite sub forma unui rezumat (am simțit că citesc de fapt un rezumat al cărții). Nu sunt eu persoana care să simtă nevoia unor dialoguri în text, însă aici chiar le-am simțit lipsa, probabil din cauza narațiunii rigide, lipsite de emoții.
Din același motiv nu am înțeles multe dintre motivațiile personajelor. Îmi este transmis că anumite elemente din cuprinsul poveștii trezesc pasiuni puternice în ele, însă doar la nivel declarativ, fără să înțeleg de ce simțămintele sunt atât de intense și de radicale.
În schimb, am avut parte de foarte multă expoziție, world-building, foarte multe descrieri, ceea ce ajută foarte mult la crearea esteticii, la prezentarea lumii și la atmosferă, însă nu face foarte multe pentru vocile personajelor, pe care de multe ori le-am simțit identice.
În încercarea de a identifica natura lui Ymar, avem parte de un dialog între Stefano și Ruggiero (care, întâmplător, nu au cunoștință de existența lui Ymar, discuția având ca punct de plecare o altă teorie), care prezintă teoriile filosofice și religioase ale vremii cu privire la natura sufletului și componentele lui, dar și cu privire la viață, moarte și la viața de după moarte. Interesant este că nu au ajuns la nicio concluzie, pentru că lui Ruggiero i s-a părut mai plauzibil că Hamid ar fi posedat de un diavol (comportament care nu pare ieșit din comun pentru secolul 15).
Finalul mă lasă puțin încurcată, recunosc. Protagonistul nostru trece printr-un caleidoscop de intenții contradictorii cu privire la Ruggiero și Stefano, care se derulează foarte rapid și fără o frământare interioară evidentă. Până la final mă macină lipsa implicării emoționale, faptul că nu am reușit să creez o conexiune cu personajele și să mă imersez în povestea lor.
Parcursul personajelor este fără îndoială fascinant și profund vizual (harta Constantinopolului de la final a ajutat foarte mult), cu atât mai mult cu cât lumea creată corespunde istoriei reale. Iar temele de discuție pe care le deschide sunt profunde și merită dezbătute mai des: care este natura sufletului?, ce înseamnă, de fapt, suflet?, dihotomia trup-suflet, dacă sufletul se împarte în mai multe componente și care sunt ele, ce anume se află într-un trup?, ce este rațiunea?, ce se întâmplă cu sufletul după moarte?, se poate întoarce sufletul într-un alt trup?
Toate aceste teme sunt insinuate pe parcursul romanului, însă faptul că nu au fost dezbătute cu adevărat și nu am simțit o voce a curiozității filosofice m-a lăsat cu un oarecare regret. Firește, nu este responsabilitatea autoarei să scrie exact ce mi-ar plăcea mie, însă modul în care este prezentată în general această carte creează anumite așteptări care nu pot să spun că mi-au fost îndeplinite.
Cu toate acestea, nu mă simt descurajată, pentru că această carte pare a fi un teaser imens. Multe fire narative au fost începute, cu promisiunea tacită că vor fi descusute în viitor. Aștept cu nerăbdare să descopăr unde vom ajunge cu povestea lui Stefano și a lui Ruggiero, pentru că o călătorie îndelungată prin veacuri pe care nu le-am cunoscut este întotdeauna binevenită.
Evenimentele sunt relatate sub formă de jurnal cu doi autori, dar scris de aceeași mână. Povestea lui Hamid începe undeva în Normandia anului 1426, însă noi îl întâlnim abia în Egiptul anului 1433, unde a ajuns fiindcă a fost răpit de pe tărâmul lui și vândut ca rob într-o țară musulmană. Acolo trece prin mâinile multor stăpâni care, după ce îl cumpără, își dau seama că Hamid suferă de o afecțiune suspectă și se grăbesc să îl vândă mai departe pentru a-și recupera măcar o parte din investiție: este posedat de un djinn pe nume Ymar care preia controlul și face prăpăd în jurul lui de fiecare dată când Hamid este exploatat, prigonit sau de-a dreptul bătut.
Nu știm și nici nu vom afla dacă Ymar este cu adevărat djinn sau dacă natura lui este mai mult o creație a psihicului lui Hamid – o dedublare a spiritului – însă aflăm din propriile-i spuse că își dorește și speră să fie un djinn care l-a posedat pe Hamid, pentru că orice altă explicație ar însemna că nu este real, ci doar o plăsmuire a minții abuzate a unui rob, cu rolul unui mecanism de apărare. La un moment dat insinuează destul de vădit că ar înțelege că nu este real, însă mai degrabă alege să creadă că spiritul lui a avut o existență de sine stătătoare înainte de a locui în trupul lui Hamid.
(Avem parte foarte vag pe parcursul cărții de această criză de identitate a lui Ymar. Cum anume pot dovedi că exist? Ce înseamnă realitate? Conștiința nu este suficientă pentru existență? Dacă lucruri abstracte precum rațiunea, conștiința, conștiența de sine, sufletul sunt adevărate, de ce nu ar fi și Ymar la fel de adevărat, fie el și parte și plăsmuire a aceleiași minți? Acestea sunt întrebări care mi-ar fi plăcut să fie explorate mult mai extins în cuprinsul cărții, cu atât mai mult cu cât subiectul este unul care fascinează și încurcă deopotrivă de mii de ani. Mi-ar fi plăcut ca acesta să fie pretextul autoarei de a ne prezenta ceea ce crede ea însăși cu privire la aceste subiecte, ar fi fost cu siguranță o incursiune interesantă în mintea sa.)
Povestea unui alter-ego mai puternic și mai furios s-a spus de multe ori în literatură, în filosofie și în universul Marvel, însă autoarea îl poartă pe Hamid prin multe locuri noi și prin mâinile multor oameni – stăpâni, prieteni și dușmani – pe parcursul celor 20 de ani ai lui, până în 1445, când ne părăsește, deși povestea lui nu se încheie. Ajunge în Cairo ca sclav, în Alexandria și Veneția ca om liber, iar la Constantinopol și în Țara Românească tot ca sclav (mulțumită caracterului rebel și autodistructiv al lui Ymar).
Pe tot parcursul aventurilor lui avem parte de experiența ambelor personalități. Pe măsură ce Hamid se maturizează de la un copil molatic, care îndură orice și face tot ce i se spune de teamă să nu îi fie și mai rău, la un adolescent care învață să vadă binele în jurul lui și să se apropie de el, Ymar evoluează dintr-o entitate menită să apere și să conserve într-un spirit autodistructiv, care nu ascultă de cel care se presupune că l-a creat ca să îl apere și intră în vârtejul unor acțiuni care îl readuc în starea de robie din care același Ymar s-a străduit să iasă.
Întrepătrunderea destinului lui Hamid/Ymar cu cel al lui Stefano Moro are loc tot datorită naturii lui duble, care însă are o altă sursă din punctul de vedere al lui Stefano – o sursă care îl intrigă, îl sperie și care are legătură cu evenimentele din „Cele patru oglinzi”.
Îl reîntâlnim și pe medicul Ruggiero Moro, un personaj asemănat de multe ori cu un spirit al morții și pe care eu îl asociez ca estetică cu Saruman. Este un personaj enigmatic până la final, care pare implicat în multe intrigi politice, comploturi și asasinate, care nu au fost dezvoltate aproape deloc, făcându-se doar foarte multe aluzii care au părut menite să trezească interesul în citirea unor viitoare romane scrise în acest univers, atunci când vom reveni la povestea lui Ștefan de unde am rămas în „Cele patru oglinzi”.
Povestea este o călătorie nu doar prin mai multe locuri, ci prin mai multe civilizații, toate văzute pentru prima oară prin ochii dubli ai protagonistului, care nu a fost niciodată până la acel moment conștient de existența lor. Amintirile lui din prima parte a copilăriei au dispărut aproape în totalitate. Până la final suntem martori ai unei înțelegeri, ai unui echilibru între părțile sufletului lui Hamid, chiar dacă nu ni se prezintă o soluție definitivă.
Ca să fiu sinceră, „Cele patru oglinzi” depășește „Cronica barbară”. Forma de jurnal nu face un serviciu poveștii; deși are sens ca explorare a relației Hamid – Ymar, consecința este o scriere descriptivă, narativă, în care informația pare că se transmite sub forma unui rezumat (am simțit că citesc de fapt un rezumat al cărții). Nu sunt eu persoana care să simtă nevoia unor dialoguri în text, însă aici chiar le-am simțit lipsa, probabil din cauza narațiunii rigide, lipsite de emoții.
Din același motiv nu am înțeles multe dintre motivațiile personajelor. Îmi este transmis că anumite elemente din cuprinsul poveștii trezesc pasiuni puternice în ele, însă doar la nivel declarativ, fără să înțeleg de ce simțămintele sunt atât de intense și de radicale.
În schimb, am avut parte de foarte multă expoziție, world-building, foarte multe descrieri, ceea ce ajută foarte mult la crearea esteticii, la prezentarea lumii și la atmosferă, însă nu face foarte multe pentru vocile personajelor, pe care de multe ori le-am simțit identice.
În încercarea de a identifica natura lui Ymar, avem parte de un dialog între Stefano și Ruggiero (care, întâmplător, nu au cunoștință de existența lui Ymar, discuția având ca punct de plecare o altă teorie), care prezintă teoriile filosofice și religioase ale vremii cu privire la natura sufletului și componentele lui, dar și cu privire la viață, moarte și la viața de după moarte. Interesant este că nu au ajuns la nicio concluzie, pentru că lui Ruggiero i s-a părut mai plauzibil că Hamid ar fi posedat de un diavol (comportament care nu pare ieșit din comun pentru secolul 15).
Finalul mă lasă puțin încurcată, recunosc. Protagonistul nostru trece printr-un caleidoscop de intenții contradictorii cu privire la Ruggiero și Stefano, care se derulează foarte rapid și fără o frământare interioară evidentă. Până la final mă macină lipsa implicării emoționale, faptul că nu am reușit să creez o conexiune cu personajele și să mă imersez în povestea lor.
Parcursul personajelor este fără îndoială fascinant și profund vizual (harta Constantinopolului de la final a ajutat foarte mult), cu atât mai mult cu cât lumea creată corespunde istoriei reale. Iar temele de discuție pe care le deschide sunt profunde și merită dezbătute mai des: care este natura sufletului?, ce înseamnă, de fapt, suflet?, dihotomia trup-suflet, dacă sufletul se împarte în mai multe componente și care sunt ele, ce anume se află într-un trup?, ce este rațiunea?, ce se întâmplă cu sufletul după moarte?, se poate întoarce sufletul într-un alt trup?
Toate aceste teme sunt insinuate pe parcursul romanului, însă faptul că nu au fost dezbătute cu adevărat și nu am simțit o voce a curiozității filosofice m-a lăsat cu un oarecare regret. Firește, nu este responsabilitatea autoarei să scrie exact ce mi-ar plăcea mie, însă modul în care este prezentată în general această carte creează anumite așteptări care nu pot să spun că mi-au fost îndeplinite.
Cu toate acestea, nu mă simt descurajată, pentru că această carte pare a fi un teaser imens. Multe fire narative au fost începute, cu promisiunea tacită că vor fi descusute în viitor. Aștept cu nerăbdare să descopăr unde vom ajunge cu povestea lui Stefano și a lui Ruggiero, pentru că o călătorie îndelungată prin veacuri pe care nu le-am cunoscut este întotdeauna binevenită.
Key takeaways
- o călătorie mai lungă și mai diversă decât în „Cele patru oglinzi”
- povestea maturizării și găsirii echilibrului unui spirit dedublat, pe fundalul călătoriei în locuri fascinante
- accentul este pus pe locuri și pe momentul în istorie în care ne aflăm cu fiecare călătorie nouă, pe orașele străbătute și atmosfera generală din acestea
- prea multă narațiune descriptivă, consecință a scrierii sub formă de jurnal, și prea puțină introspecție și dezvoltare a personajelor
- personal point of reference: mi-ar fi plăcut mai multă dezbatere filosofică