„Încă nu înțeleg tot ce spun ei, dar știu că mama mea s-a aruncat în râu și că doar eu sunt vinovat pentru toate.” La frageda vârstă de 6 sau 7 ani (pentru că nu știe dacă s-a născut în 1502 sau 1503), Mikael Karvajalka doar atât știa de la bunicii lui, care tocmai fuseseră omorâți la ei în casă în timpul jefuirii orașului Turku (Finlanda) de către iutlandezi în anul 1509.
Din momentul în care, fiindcă nimeni nu l-a lăsat să se refugieze între zidurile bisericii, se cocoață pe ele, cade, se lovește la cap și își pierde cunoștința, îl urmărim pe orfanul Mikael în următorii 18 ani din viața lui și din istoria Europei - o istorie sângeroasă, brutală, necruțătoare, marcată de război, reformă religioasă, inchiziție și boală. E un miracol că a mai supraviețuit cineva pe continent către epoca modernă.
Cartea este atât de lungă și încărcată de evenimente istorice în care și aventurierul nostru a fost atras, încât la final se simte ca și cum ai fi trecut printr-o viață de om și încerci să-ți amintești cum era în copilărie, fără prea mult succes pentru că pare ceva atât de îndepărtat încât ar putea foarte bine să fie vorba despre o altă persoană. Societatea Evului mediu târziu nu era cea mai prietenoasă cu copiii, iar șansele lui Mikael erau dintre cele mai mici cu putință. Cu toate astea, deși sărăcia nu prea lăsa loc de sentimente nobile precum mila, Mikael a avut câte un pic de noroc atunci când a avut nevoie, iar oamenii pe care i-a întâlnit și-au arătat cam atâta compasiune cât permiteau vremurile.
Adoptat de o vrăjitoare singură și sub ocrotirea unui preot al catedralei din Turku, Mikael și-a dus primii ani din viață învățând și visând la o carieră strălucită de preot erudit. Totuși, fiindcă era bastard, nimeni nu-i dădea vreo șansă pentru că, după cum știm cu toții, copiii bastarzi nu au voie în cler. Soarta i-a surâs și stelele i s-au aliniat, pentru că în cele din urmă a fost primit să studieze la seminar, unde nu i-a plăcut în mod deosebit pentru că era bătut cu regularitate.
Dar privirea lui inocentă și fața curată și naivă i-au deschis multe uși lui Mikael, uși dincolo de care de multe ori a trecut moartea razant pe lângă el. Aventurile lui încep odată cu finalul Uniunii de la Kalmar, care unise începând cu 1397 Danemarca, Suedia și Norvegia sub conducerea politicilor interne și externe de către un singur monarh, deși legal fiecare dintre state era suveran. Unul dintre personajele secundare îl vrăjește pe Mikael cu propagandă politică într-un moment al vieții lui în care nu știe ce e aceea și că oamenii pot avea și intenții necurate - propagandă în favoarea regelui Cristian al II-lea al Danemarcei, care urma să invadeze Suedia.
Avântul războinic și eroic l-a făcut pe Mikael să lucreze pentru cauza lui Cristian, încrezându-se în cel mai idiot de naiv mod cu putință în idealurile propovăduite de oamenii lui, ajungând astfel să caligrafieze sentința Tribunalului ecleziastic împotriva celor pe care noul rege încoronat al Suediei îi vedea drept rebeli, sentință care a fost pretextul Masacrului de la Stockholm din 1520, în care au fost executați aproape 100 de oameni considerați eretici.
Trecând dintr-o manipulare politică în alta, Mikael ia astfel parte la cele mai atroce acte, păstrându-și în tot acest timp aerul naiv și credincios, care deja era un zid psihologic care nu îi permitea să creadă că ar face ceva greșit: dacă cineva era executat, înseamnă că sigur era eretic; dacă era închis, cu siguranță era nelegiuit. Toate acțiunile lui și ale celor din jurul lui (de la oameni simpli până la regi) erau justificate prin perspectiva faptului că Dumnezeu permite - dacă Dumnezeu nu îi oprea pe asupritori, atunci dreptatea divină era de partea lor.
În același timp, începuse să prindă amploare reforma protestantă a lui Luther, dar și reacția la aceasta - o activitate cât se poate de sârguincioasă a Inchiziției. Bineînțeles, Mikael ajunge să aibă o implicare directă în ambele tabere, atât ca participant, cât și ca victimă. Waltari trece cu cea mai mare măiestrie atât prin evenimentele istorice, explicate astfel încât să înțeleagă oricine contextul, cât și prin psihologia oamenilor din diferite popoare afectate de toate aceste conflicte, pentru care viața nu era decât un șir lung de asupriri, nesiguranțe, războaie, boli și foamete. Moartea era un tovarăș nelipsit.
După multe alte aventuri, Mikael și prietenul lui nelipsit Antti, un fel de semi-zeu cu putere herculeană și cu o inteligență enigmatică, ajung să ia parte inclusiv la Marea Revoltă Țărănească din Germania din 1524 în timpul căreia, sătui de taxarea excesivă și oprimarea de către nobili, împărat și biserică, între 100.000 și 300.000 de țărani germani și-au găsit eliberarea de prigoana lumii acesteia, prin, ați ghicit, uciderea în masă de către aristocrație.
Prin intermediul personajului lui Thomas Muntzer, un pastor protestant care și-a asumat rolul de lider al revoltei în numele interpretării lui convenabile asupra ideilor lui Luther - omnia sunt communia - vedem cum revendicările justificate ale țăranilor sunt pervertite într-o doctrină comunistă extremistă de un lider autoproclamat cu interese personale, conducând la dezumanizare și violență fără margini de ambele părți ale conflictului. Țăranii se transformă din victime oprimate în arme de distrugere a nobilimii, clerului și averilor lor.
Oriunde se duce, Mikael are parte doar de râuri nesfârșite de sânge și de dovezi că oamenii nu sunt oameni, ci animale. Deși naivitatea lui îl lasă întotdeauna fără bani și fără orice formă de răsplată pentru toate slujbele ingrate și riscante în care este trimis, pe parcursul celor 18 ani în care îl urmărim, Mikael ajunge să își piardă o mare parte din credințele cu care pornise la drum. Nu mai găsea războiul și crimele justificate, nu mai vedea binele în conducători și cu siguranță nu mai vedea nimic sfânt. Constată că e un om fără rădăcini, fără familie, fără nimeni care să îi ducă dorul sau grija și că tot ce face e din virtutea inerției.
De la un copil naiv care vedea împlinirea supremă în a deveni preot, declicul necredinței se înfăptuiește atunci când ia parte la Asediul Romei din 1527, când trupele răzvrătite de mercenari germani, spanioli și italieni ale împăratului Carol Quintul au asediat Roma și Vaticanul în ciuda ordinelor de retragere, au distrus-o, au jefuit-o, au masacrat și violat populația, au distrus monumente, catedrale, castele și opere de artă, animalic, fără nicio urmă de milă sau umanitate. Atrocitățile acelor zile și ciuma care le-a urmat au adus populația Romei de la 55.000 de locuitori la 10.000.
Martor al carnajului, atins el însuși de ciumă, Mikael are o criză a credinței și a identității:
Din momentul în care, fiindcă nimeni nu l-a lăsat să se refugieze între zidurile bisericii, se cocoață pe ele, cade, se lovește la cap și își pierde cunoștința, îl urmărim pe orfanul Mikael în următorii 18 ani din viața lui și din istoria Europei - o istorie sângeroasă, brutală, necruțătoare, marcată de război, reformă religioasă, inchiziție și boală. E un miracol că a mai supraviețuit cineva pe continent către epoca modernă.
Cartea este atât de lungă și încărcată de evenimente istorice în care și aventurierul nostru a fost atras, încât la final se simte ca și cum ai fi trecut printr-o viață de om și încerci să-ți amintești cum era în copilărie, fără prea mult succes pentru că pare ceva atât de îndepărtat încât ar putea foarte bine să fie vorba despre o altă persoană. Societatea Evului mediu târziu nu era cea mai prietenoasă cu copiii, iar șansele lui Mikael erau dintre cele mai mici cu putință. Cu toate astea, deși sărăcia nu prea lăsa loc de sentimente nobile precum mila, Mikael a avut câte un pic de noroc atunci când a avut nevoie, iar oamenii pe care i-a întâlnit și-au arătat cam atâta compasiune cât permiteau vremurile.
Adoptat de o vrăjitoare singură și sub ocrotirea unui preot al catedralei din Turku, Mikael și-a dus primii ani din viață învățând și visând la o carieră strălucită de preot erudit. Totuși, fiindcă era bastard, nimeni nu-i dădea vreo șansă pentru că, după cum știm cu toții, copiii bastarzi nu au voie în cler. Soarta i-a surâs și stelele i s-au aliniat, pentru că în cele din urmă a fost primit să studieze la seminar, unde nu i-a plăcut în mod deosebit pentru că era bătut cu regularitate.
Dar privirea lui inocentă și fața curată și naivă i-au deschis multe uși lui Mikael, uși dincolo de care de multe ori a trecut moartea razant pe lângă el. Aventurile lui încep odată cu finalul Uniunii de la Kalmar, care unise începând cu 1397 Danemarca, Suedia și Norvegia sub conducerea politicilor interne și externe de către un singur monarh, deși legal fiecare dintre state era suveran. Unul dintre personajele secundare îl vrăjește pe Mikael cu propagandă politică într-un moment al vieții lui în care nu știe ce e aceea și că oamenii pot avea și intenții necurate - propagandă în favoarea regelui Cristian al II-lea al Danemarcei, care urma să invadeze Suedia.
Avântul războinic și eroic l-a făcut pe Mikael să lucreze pentru cauza lui Cristian, încrezându-se în cel mai idiot de naiv mod cu putință în idealurile propovăduite de oamenii lui, ajungând astfel să caligrafieze sentința Tribunalului ecleziastic împotriva celor pe care noul rege încoronat al Suediei îi vedea drept rebeli, sentință care a fost pretextul Masacrului de la Stockholm din 1520, în care au fost executați aproape 100 de oameni considerați eretici.
Trecând dintr-o manipulare politică în alta, Mikael ia astfel parte la cele mai atroce acte, păstrându-și în tot acest timp aerul naiv și credincios, care deja era un zid psihologic care nu îi permitea să creadă că ar face ceva greșit: dacă cineva era executat, înseamnă că sigur era eretic; dacă era închis, cu siguranță era nelegiuit. Toate acțiunile lui și ale celor din jurul lui (de la oameni simpli până la regi) erau justificate prin perspectiva faptului că Dumnezeu permite - dacă Dumnezeu nu îi oprea pe asupritori, atunci dreptatea divină era de partea lor.
În același timp, începuse să prindă amploare reforma protestantă a lui Luther, dar și reacția la aceasta - o activitate cât se poate de sârguincioasă a Inchiziției. Bineînțeles, Mikael ajunge să aibă o implicare directă în ambele tabere, atât ca participant, cât și ca victimă. Waltari trece cu cea mai mare măiestrie atât prin evenimentele istorice, explicate astfel încât să înțeleagă oricine contextul, cât și prin psihologia oamenilor din diferite popoare afectate de toate aceste conflicte, pentru care viața nu era decât un șir lung de asupriri, nesiguranțe, războaie, boli și foamete. Moartea era un tovarăș nelipsit.
După multe alte aventuri, Mikael și prietenul lui nelipsit Antti, un fel de semi-zeu cu putere herculeană și cu o inteligență enigmatică, ajung să ia parte inclusiv la Marea Revoltă Țărănească din Germania din 1524 în timpul căreia, sătui de taxarea excesivă și oprimarea de către nobili, împărat și biserică, între 100.000 și 300.000 de țărani germani și-au găsit eliberarea de prigoana lumii acesteia, prin, ați ghicit, uciderea în masă de către aristocrație.
Prin intermediul personajului lui Thomas Muntzer, un pastor protestant care și-a asumat rolul de lider al revoltei în numele interpretării lui convenabile asupra ideilor lui Luther - omnia sunt communia - vedem cum revendicările justificate ale țăranilor sunt pervertite într-o doctrină comunistă extremistă de un lider autoproclamat cu interese personale, conducând la dezumanizare și violență fără margini de ambele părți ale conflictului. Țăranii se transformă din victime oprimate în arme de distrugere a nobilimii, clerului și averilor lor.
Oriunde se duce, Mikael are parte doar de râuri nesfârșite de sânge și de dovezi că oamenii nu sunt oameni, ci animale. Deși naivitatea lui îl lasă întotdeauna fără bani și fără orice formă de răsplată pentru toate slujbele ingrate și riscante în care este trimis, pe parcursul celor 18 ani în care îl urmărim, Mikael ajunge să își piardă o mare parte din credințele cu care pornise la drum. Nu mai găsea războiul și crimele justificate, nu mai vedea binele în conducători și cu siguranță nu mai vedea nimic sfânt. Constată că e un om fără rădăcini, fără familie, fără nimeni care să îi ducă dorul sau grija și că tot ce face e din virtutea inerției.
De la un copil naiv care vedea împlinirea supremă în a deveni preot, declicul necredinței se înfăptuiește atunci când ia parte la Asediul Romei din 1527, când trupele răzvrătite de mercenari germani, spanioli și italieni ale împăratului Carol Quintul au asediat Roma și Vaticanul în ciuda ordinelor de retragere, au distrus-o, au jefuit-o, au masacrat și violat populația, au distrus monumente, catedrale, castele și opere de artă, animalic, fără nicio urmă de milă sau umanitate. Atrocitățile acelor zile și ciuma care le-a urmat au adus populația Romei de la 55.000 de locuitori la 10.000.
Martor al carnajului, atins el însuși de ciumă, Mikael are o criză a credinței și a identității:
„Dar ce fel de lume ar fi fost cea pe cale să se nască? Cine ar fi putut-o binecuvânta? Nimeni nu binecuvântează masacrele şi nici dorințele bolnave de distrugere. Stăteam pe colina Vaticanului, priveam hârtiile imprăştiate și împinse de vânt de-a lungul străzii şi ascultam zgomotul loviturilor de ciocan ale profanatorilor mormântului Sfântului Petru, când deodată, pe neașteptate, am fost dominat de sentimentul straniu şi neliniştitor că nu ştiu nimic despre mine. Cine sunt eu? Care-mi sunt străbunii? Fără casă, fără familie, fără țară, fără viitor…”
„Strivit de greutatea acestor gânduri amare, contemplam Roma la picioarele mele, Roma unde oamenii jefuiau și omorau alți oameni, Roma in care viața unui bărbat şi virtutea unei femei nu mai aveau nici o valoare. Și o îndoială teribilă s-a strecurat atunci în sufletul meu. M-am îndoit de existenţa lui Dumnezeu, fiindcă unui om îi este greu să-și imagineze un Dumnezeu mizericordios, care, după ce L-a trimis pe Fiul Său să răscumpere prin suferințe cumplite păcatele întregii lumi, îngăduie şi distrugerea orașului Său sfânt. Căderea Romei nu prevestea naşterea unei epoci noi, ci sfârşitul lumii, dezlănțuirea armatelor Satanei și victoria lui Antihrist, care nu putea fi altul decât împăratul însuşi. Despuiată era inima mea și goală pe dinăuntru.”Povestea asta nu este pentru cei slabi de inimă și nici pentru cei care nu au răbdarea pregătită. Waltari demonstrează că realitatea este cel mai bun scriitor de ficțiune și arată o înțelegere foarte complexă a istoriei. E de mirare că spiritul uman și credința au supraviețuit unor asemenea timpuri, fără să cadă în deznădejde totală, și că de acolo am putut să creștem ca umanitate, să explorăm, să inventăm, să cunoaștem. Mikael Karvajalka este o carte foarte, foarte bună, o incursiune atât de realistă în mijlocul istoriei Evului mediu târziu, și un mijloc excelent de a învăța istoria și politica unei Europe extrem de fragmentate, dar și perspectiva oamenilor de rând, pentru care suferința nu distingea între împărați, regi, principi, preoți, reformatori sau inchizitori, ci venea sub aceeași formă din toate direcțiile.